Sava Domus

Mergi pe un drum, fara sa ai nici o certitudine unde te va duce. Iti amintesti doar punctul de unde ai plecat, asta da. Pasii continua, unul dupa celalalt, nu ai de ales, trebuie sa inaintezi caci a te intoarce echivaleaza cu un esec. A te intoarce implica riscul de a regasi demonii din trecut. E mai bine sa nu te intorci, sa continui sa mergi, indiferent unde duce drumul, incertitudinea e preferabila unei certitudini negative. Nu te intorci si pentru ca ti-e frica. Nu vrei sa recunosti, din orgoliu ori dintr-un instinct de supravietuire ca intoarcerea te va bulversa intratit incit ar putea chiar distruge poteca pe care ai batatorit-o cu atita efort, cu atita incrincenare, cu atita uitare…
Si totusi, la un moment dat, trebuie sa te intorci, in punctul de unde ai plecat, de demult, tare de demult, incit nici nu-ti mai amintesti de cind. Trebuie sa te intorci si sa-ti infringi spaima teribila pe care o simti ca urca in tine cu cit te apropii de punctul de plecare. Ce vei gasi acolo? Ce a mai ramas, din el, din tine?

Imi amintesc, copil fiind, cit de mult m-a intristat basmul « Tinerete fara batrinete si viata fara de moarte ». Imi amintesc cum nu intelegeam deloc de ce Fat-Frumos se intoarce la locul nasterii sale, de ce nu ramine in tinutul tineretii vesnice si a vietii fara de moarte? De ce se se leapada de fericire in ciuda tuturor celor care incearca sa-l impiedice? De ce isi cauta cu nesat propria moarte? De ce se incapatineaza sa se intoarca?

Se intoarce pentru ca si aduce aminte…si un dor nemasurat il cuprinde…Cit de fericiti am fi daca am putea uita! Nu ar mai trebui sa ne intoarcem! Drumul ar putea continua la nesfirsit…

Shtefana Sava

poezie – suflet câmp!
Un Cuvânt,
mărite Doamne:
fă-ne roua sub mormânt,
plecăciuni cu iasomie
or să fie
lânga vânt.
Dorul care-o sa ramâna,
spulberă-l cu vraja-ţi tare
să ne treacă,
rând pe rând,
câte-o cifră, cât mai mare,
pe cioplitul legământ.

Mihai Sava

Pe vremea cind Facebook nu exista si exista doar acest blog, intilnirile erau vii, mina se aseza mai des pe tastatura, iar gindurile incercau sa se aseze cuminti in fraze lungi si serpuitoare. Acum, “Like”-urile au inlocuit “comment”-urile, si in consecinta, gindurile au devenit si ele lenese, asezate cuminti in coduri imaginate de mintile informaticienilor. Like, unlike, e atit de simplu, atit de impersonal, masca iti ramine neatinsa, caci cine poate sti ce se ascunde in spatele acelui “like” obosit?
Au trecut zilele de Craciun, si cea de An Nou, cu alaiul de petreceri si lume… Intr-un moment de sinceritate foarte prost ales, spuneam cuiva ca fiecare persoana trebuie sa-si asume o anumita doza de ipocrizie pentru a putea supravietui intr-un grup. Daca nu, devii un antisocial, un bizar, un “ce mai vrea si asta acuma?”. Ciudat este ca mi-am regasit replica intr-un film vazut aseara: un personaj care are curajul sa spuna celor din jurul mesei ca fiecare dintre ei nu face altceva decit sa-si ascunda starea de ne-bine. Malaise! Nimanui nu-i place sa auda adevarul, in nici un caz cind sint de fata alte citeva zeci de persoane.Toti vrem sa fim lasati in voia visului de marire nu-i asa ?, sa parem veseli, frumosi, sexy, in largul nostru…Iluzia perfecta, va rugam nu deranjati !!!!

Azi noapte a nins usor…zapada fina acopera gheata pe trotuare. Imi pun papucii de fuga si ies in aerul curat, in soarele inghetat, eu si muzica din casti, eu si pasii mei ritmati, eu si respiratia mea, eu si gindurile mele, singure, nealterate de reguli sociale de supravietuire…Eu si cu mine…Atit.

azi m-au trezit bezmeticele gînduri.
mi-am amintit de primul scîncet,
un bocet scrîşnet, înfăşat în lacrimi.
încercam cu braţele să-l apăr
de răul lumii.
Îl ţin şi-acum lipit de suflet,
în ochii lui timizi
mi-aduc
aminte frigul
si ninsul tăvălug.

Mihai Sava

Mi-l amintesc din autobuzul 73…Ne incepeam amindoi ziua in acelasi autobuz 73 : eu spre universitate, el, probabil, spre locul ei de munca. Il vedeam in fiecare zi, de fapt il gaseam in autobuz, asezat intotdeauna in acelasi loc, locul rezervat lui, caci ei doi urcau cu doua statii inaintea mea. La sfirsitul zilei, indrumul spre casa, ne intilneam la statia de la metrou. Isi astepta rindul cuminte, urca scarile autobuzului calm, si se aseza cuminte la locul lui. Cunostea traseul pe de rost. Se ridica incet la apropierea statiei unde stia ca trebuie sa coboare iar miscarea lui lina ii spunea stapinei sale ca au ajuns.
De multe ori isi odihnea capul pe genunchiul ei, ori se intindea pe jos. Oamenii care urcau sau coborau il ocoleau cu multa grija si cu respect. Mai mult decit atit, cu duiosie.

Dupa ce am terminat facultatea, mi-am gasit o slujba aproape de casa, asa ca nu am mai calatorit cu autobuzzul 73. Dar imi placea sa ma gindesc din cind in cind la el, sa-l vad in mintea mea culcat la locul lui, intre scaunele din fata, neuitind niciodata sa dea de stire stapinei sale ca au ajuns acasa, privind pentru ea, punindu-si in slujba ei toate simturile, ajutind-o pe ea, cea fara vedere, sa vada. L-am revazut de citeva ori, insotindu-si stapina in drumurile ei prin cartier, si de fiecare data am simtit o tresarire de bucurie, ca la revederea unui prieten vechi.

Ieri am revazut-o pe ea. De aceasta data, in mersul ei prin intuneric, era insotita de un labrador negru. Celalalt, cel din autobuzul 73, nu mai era..

- E alt ciine, am spus.
- Da…
- Ce s-o fi intimplat cu celalalt?
- Nu stiu…Nu vreau sa ma gindesc, era cam batrin…
- Crezi ca…

Nu am mai continuat, am simtit deodata o stringere de inima. Nu stiu ce a devenit labradorul auriu din autobuzul 73, cel care isi insotea stapina zi de zi, cu o devotiune si o iubire rar intilnite la oameni. Era, intradevar, batrin…

Nu am stiut niciodata cum il cheama, acest labrador minunat, unul din cei 1000 de ciini MIRA, acesti extraordinari ciini-ghizi pentru persoane ce au un handicap major.

Despre Mira : http://www.mira.ca/fr/

NB: Acest post se dedica lui Ajax, lui Jar, lui Lapi, ciinilor Mira si tuturor ciinilor din lume, care, undeva, alina un suflet.

Zi de toamnă, Rainer Maria Rilke

E vremea, Doamne! Vara a fost lungă.
Aruncă-ţi umbra peste cadranele solare
şi vânturile pe câmpii le-alungă.

De-acum cel fără casă mereu pribeag va fi.
Cel singur va fi singur vreme lungă,
va sta de veghe, lungi scrisori va scri
şi prin alei mereu va rătăci, neliniştit,
când frunzele s-alungă.

(traducerea Al. Philippide)

Multumiri, Don Quixote, pentru aceasta revenire la poezie. Adaug “Toamna”, in traducerea aceluiasi Alexandru Philippide. Minunate versuri, cita frumusete sub semnul dumnezeirii!

Rainer Maria Rilke – Toamna

Cad frunzele, cad de departe, parcă
s-ar veşteji în ceruri grădini îndepărtate;
cu gesturi de negare cad mereu.

Dar este Unul care ţine-n mînă
căderea asta, nesfirşit de blînd.

(traducerea Alexandru Philippide)

Vacantele sint (si ele) o iluzie. Verile, dintotdeauna prea scurte, iernile mereu prea lungi. De ceva vreme, iernile devin si ele scurte. Pina si iernile trec repede acum, din ce in ce mai repede.

“When summer’s gone, Where will we be … Cind Vara se va termina, unde oare vom fi?…

Summer’s almost gone
Summer’s almost gone
Almost gone
Yeah, it’s almost gone
Where will we be
When the summer’s gone?

Summer’s almost gone
Summer’s almost gone
We had some good times
But they’re gone
The winter’s comin’ on
Summer’s almost goneCind Vara se va termina, unde oare vom fi?…
Poate impreuna, poate plutind in valsul acesta aiuritor al vietii si al mortii totodata…undeva, in desertul uitarii, in uscaciunea iluziilor, in iarna nefiintei.

Wintertime winds blow cold the season
Fallen in love, I’m hopin’ to be
Wind is so cold, is that the reason?
Keeping you warm, your hands touching me

Dede nu dodesti ata da nini?

Sint prea obosita ca sa scriu si cu toate astea, mi-e atit de dor de spatiul acesta care imi era atit de familiar acume citeva luni iar acum mi-a devenit atit de strain… Strain si gol, nimic nu pare destul de important ca sa fie scris, ca sa ramina, asta e ideea.

Bineinteles ca nu se intelege nimic din ce scriu, nici nu e nimic de inteles. E 1 noaptea si inca nu vreau sa ma duc sa dorm, in ciuda somnului care imi apasa greu pleoapele. Sint seri in care nu vreau sa adorm, parca timpul care se scurge devine palpabil, il simt cum fuge, si atunci vreua sa mai stau treaza, sa mai simt, sa mai stiu, sa-mi mai fac iluzii ca am totul sub control.

E vara, e frumos si miine plecam spre ocean. Ne asteapta o veche prietena, va fi desigur bizar sa ne regasim, asa, deodata, in lumea asta in care am aterizat amindoua din voia destinului. Anticipez bucuria drumului, a cafelei bauta pe fuga, hai grabitzi-va, ati pus tot ce trebuie in bagage…Daca da, atunci, hai, imbarcarea, ne asteapta oceanul si un pahar devin baut in compania unei vechi prietene…

In amintirea serilor din Copou si din Tudor, desigur…

Greu de crezut ca “Biutiful” a fost turnat in intregime in Barcelona. Greu de crezut, mai ales dupa ce in « Vicky, Cristina, Barcelona », Woody Allen nu uita nimic din emblematicul acestui oras , nu rateaza nici un , sa-i zicem, « cliché » in tentativa – foarte reusita – de a evoca tot ce face farmecul Barcelonei asa cum exista in imaginarul colectiv. Nici urma, in “Biutiful”, de charmantul seducator si cu atit mai putin de imaginile atit de evocatoare ale unei frumuseti arhitecturale care, o stim cu totii, au facut faima Barcelonei. Nici urma de Gaudi in filmul lui Inarritu. Nici urma de vestitele frumuseti ale acestui oras de legenda. Catedrala lui Gaudi se zareste o singura data, ca prin ceata, in tonuri de gris, intr-o imagine contorsionata, schingiuita, torturata parca. In schimb, timp de mai bine de doua ore, ni se arunca in fata, noua, potentialilor turisti, tot ceea ce nu se vede din autocar : strazile murdare, locuintele insalubre, vietile mizere carora le este interzis Frumosul pe care acest oras il incarneaza. Si totusi…poate ca « biutiful » este o alta forma a acelui « beautiful » stiut de noi toti.

Imi doresc cu ardoare sa vizitez Barcelona. Stiu insa, fara nici o umbra de indoiala, ca nu voi putea privi catedrala lui Gaudi la fel cum as fi privit-o daca nu as fi vazut acest film. Daca nu as fi vazut…Biutiful.