Sava Domus

“Amintiri din epoca de aur” (“Tales from the Golden Age” ) este un potpourri de 5 filme de scurt metraj care evoca, cum bine spune titlul, epoca binecunoscuta de noi toti. Fiecare din cele cinci scurtmetraje prezinta o legenda urbana din vremea comunismului. Filmul a fost prezentat la Canne in 2009, la sectiunea « Un certain regard » si, ca si alte filme ale noului val, a facut o impresie puternica.

L-am vazut de curind, intr-un centru de cinema unde, in cea mai mare parte a timpului sint difuzate filme americane de duzina. Cum insa « Tales from the Golden Age » nu a trecut deloc neobservat la ultimul « Festival Nouveau Cinéma » care are loc in fiecare an in Montreal, a fost cumparat si difuzat la scara mai larga in America de Nord. Filmul a avut o audienta impresionanta la festival, o buna parte din public fiind romani emigrati (ii recunosti dupa risete: numai noi putem ride la anumite replici ori situatii, caci numai noi STIM). In ceea ce priveste insa difuzarea filmului la scara larga nu pot spune ca difuzorii au facut o afacere buna. Si e de inteles, caci Monsieur/Madame “Tout le monde” nici nu are habar in general unde e Romania.
Asa se face deci ca in sala eram doar noi si inca o pereche. Oameni in virsta, asezati,seriosi, ne intrebam daca or fi romani. Raspunsul a venit imediat dupa primele replici din film: nici o reactie din partea cuplului respectiv, risete copioase din partea noastra. Ne-am privit, concluzia era clara: nu, nu sint romani. Confirmarea a venit dupa primele doua scurt metraje: cei doi au parasit finalmente sala, probabil pentru ca ceea ce vedeau si auzeau nu le spunea mare lucru si foarte probabil si din cauza risetelor noastre. Trebuie sa fac « mea culpa » : am fost niste spectatori galagiosi. Ne-am amuzat copios, am fost realmente gurmanzi, savurind absurdul situatiilor pina la ultima farimitura, caci cele cinci “legende” au de toate: de la un un porc gazat intr-un apartament si pionieri recitind peltic poezii de slava pina la colege de scoala cucerite cu un sandwich cu salam de Sibiu si “tovarasi” de la partid, unul mai abrutizat decit celalalt…

Dincolo de replicile suculente, Mungiu (care semneaza toate cele 5 scenarii) a gasit inca o data metafora perfecta a comunismului: caruselul de bilci, numit popular si « lanturi », care se invirte in nestire, si care nu mai poate fi oprit , pentru ca pur si simplu nu e nimeni sa-l opreasca. Pentru ca singurul care stie (si, eventual, poate) sa opreasca masinaria e si el acolo sus, invirtindu-se impreuna cu ceillati, pentru ca « asa a zis, ca trebuie sa urcam TOTZI »…

Si TOTZI am urcat, noroc ca spre dimineata s-a terminat benzina…si caruselul s-a oprit. A ramas insa greata. Si durerea de cap.

Nu stiu care ar fi traducerea cit mai fidela a cuvintului englez « parenthood ». In romana exista traducere pentru « motherhood » (maternitate) si pentru « fatherhood » (paternitate), insa nu si pentru « parenthood », al carui sens le inglobeaza pe amindoua. In engleza, « hood » poate fi substantiv, insemnind « gluga, capison, boneta, capota, invelitoare » ori verb, insemnind « a ascunde, a tainui, a face un cos de camin pentru ». Cum s-ar putea deci traduce “parenthood” ? “Invelitoare copiilor », « invelisul parintilor ». Ghicim desigur sensul ascuns de « aparatoare », parintii nefiind altceva decit o aparatoare, un invelis copiilor. Si in cuvintul « invelis » se strecoara sensul de caldura, protectie, siguranta. Toate aceste sensuri intr-un substantiv compus, un extraordinar exemplu de concizie a limbii engleze.

Nu stiu daca Ron Howard, regizorul filmului « Parenthood » (USA, 1989) a avut in minte toate aceste sensuri cuprinse intr-un singur cuvint cind a facut filmul. Subiectul poate fi rezumat foarte simplu astfel : relatia parinti-copii. Gil (Steve Martin) si Karen (Mary Steenburgen) au un fiu diferit de ceilalti. E mai sensibil, plinge din orice, e nesigur pe el, fragil psihic, face crize, la scoala e greu, chiar foarte greu. Parintilor li se sugereaza cu discretie ca poate ar fi mai bine pentru baiat daca ar fi intr-o scoala speciala, pe masura nevoilor lui. Baiatul e vazut de o psihiatra, Helen (Diane Wiest), care, la rindul ei, are doi copii: un baiat la inceputul adolescentei, rebel, care refuza cu inversunare protectia mamei si o fiica, liceeana, care se marita cu un pusti doar ca sa se opuna mamei sale ( divortata si feminista).Desigur, mai sint si Nathan (Rick Moranis) si Susan (Harley Jane Kozak), care, vai, asteapta atit de mult, mult prea mult de la copiii lor. La cealalta extrema e Larry (Tom Hulce) caruia putin ii pasa de ce se intimpla in viata copilului sau.

Parinti si parinti…Copii si copii… « Cine a mai vazut baba frumoasa si copil cuminte », spunea bunica. Cum nu s-au vazut nici parinti care sa nu greseasca, as adauga eu, si atunci zicala ar fi completa. Si onesta.

Fiecare parinte portretizat in acest film e diferit, si fiecare, in felul lui, greseste. Unii cu cele mai bune intentii din lume, altii pentru ca nu mai stiu cum si ce sa faca, altii pentru ca nu se simt, pur si simplu, in stare. Nu se simt la inaltime, niciodata la inaltime. Dimpotriva, se simt depasiti, mereu depasiti de ceea ce se intimpla in viata copiilor lor, pe care, ii iubesc, desigur, atit, atit de mult… Cind insa sa le mai spui ca ii iubesti, cu atitea pe cap, cind sa mai gasesti timp sa uiti de griji si doar sa-i stringi tare in brate, asa, sa-i lipesti de sufletul tau, sa ii simti linga tine, inca mici, inca inocenti, inca ai tai…

Un singur lucru, insa, pare a fi numitor comun vietii de parinte. La un moment dat, Gil, personajul interpretat de Steve Martin, ii spune sotiei sale: « Stii, cind copilul tau se naste, e inca perfect. Inca nu ai facut nici o greseala… »

Aceasta imi pare a fi esenta “parenthood-ului”, oricare i-ar fi sensul si traducerea romaneasca: orice parinte din lumea aceasta ar da orice doar pentru a mai avea o sansa: aceea de nu fi facut, INCA, nici o greseala.

Am revazut « Closer »…E atit de complicata istoria celor patru, si nu exista nici un cistigator in povestea asta. Fiecare pierde ceva, fie ca e vorba de inocenta, de iluzii, de ideal ori pur si simplu de ce …a fost.

Ramine, sfisietor, regretul. Regretul de a nu fi avut curajul de a merge pina la capat. Regretul de a nu fi recunoscut iubirea cit inca mai era acolo. Regretul de a nu fi spus adevarul. Regretul de a fi spus adevarul.

Si iubirea, in toate astea? Ea ramine, undeva, tinuta la adapost intr-un ungher bine ascuns al sufletului, de unde e scoasa dupa ce lampa de pe noptiera e stinsa si, in intunericul protector, ochii pot, in sfirsit, contempla ceea ce n-a fost sa fie…

« Closer » (2004). Regia Mike Nichols, cu Julia Roberts, Jude Law, Natalie Portman, Clive Owen

Soundtrack: Damien Rice “The Blower’s Daughter”

Ce s-ar intimpla daca, dintr-o data, omenirea ar fi lovita de o epidemie stranie si toti am deveni orbi?

Iata foarte pe scurt subiectul filmului “Blindness” (2008, regia Fernando Meirelles, dupa o nuvela de Jose Saramago). Cu alte cuvinte, cit trebuie ca umanitatea din noi sa dispara si animalul din fiecare sa iasa la suprafata ? Cite zile de foame ? Doua, trei, zece ? Cit de jos putem cadea, noi, oamenii, daca am fi redusi doar la lupta pentru supravietuire, pentru satisfacerea nevoilor noastre primare ? Raspunsul filmului ingrozeste si readuce in prim plan ideea ca singurul predator natural al omului este …omul insusi. Compasiunea dispare in fata nevoii de supravieturi, ori celei de cistig, caci oportunistii apar chiar si (sau mai ales) in astfel de situatii limita. Un singur personaj este crutzat, caci e nevoie mereu de un martor, de cineva care sa poata vedea oroarea. Si chiar daca e imaginara, lumea de pe ecran nu e alta decit lumea noastra, cea pe care nu o vedem, caci e mai comod asa.

Desi ideea pe care o propune este superba, filmul este oarecum ratat la capitolul realizare: prea tehnic, prea evident, prea lipsit de subtilitate. Unele scene sint insa sclipitoare : absurdul situatiei in care un clan cere celuilalt bijuterii in schimbul mincarii (la ce bun bijuteriile , cine ce ar mai fi putut face cu ele, nimeni de altfel nemaiputind sa le admire) ori scena finala in care citiva realizeaza cit de putin trebuie, de fapt, ca sa fie fericiti : un pic de apa, un pic de mincare, si citeva persoane cu care sa imparti putinul pe care il ai.

Un alt film care ne spune ca "Homo homini lupus est". Ori care ne striga…

…spune un vechi dicton latin, de care mi-am amintit (re)vazind in ultima vreme trei filme. E vorba de batrinul, dar oh, cit de actualul “All about Eve” (Totul despre Eva”) (1950), in regia lui Joseph Manciewicz, cu Bette Davis si Anne Baxter in rolurile principale. Subiectul, pentru cei ce nu cunosc filmul, trateaza eterna tema a parvenirii: o tinara doritoare sa devina actrita, uzind de toate mijloacele, reuseste in cele din urma sa-si atinga scopul. Transformarea personajului este extrem de bine dozata de Anne Baxter, care face un rol exceptional, de la fata timida care asteapta infrigurata la iesirea teatrului sa-si poata zari idolul pina la femeia rapace, fara scrupule, care este gata sa utilizeze orice mijloc pentru a-si atinge scopul.

http://en.wikipedia.org/wiki/All_About_Eve

Tema tinerei care incearca sa ia locul actritei talentate dar care incepe sa fie amenintata de trecerea anilor este reluata cu brio in “Being Julia” (2004). De asta data tema razbunarii se adauga temei parvenirii. Ca si in "All about Eve", personajul jucat de Annette Benning (superba !) se afla in pericol de a fi inlaturata de o actrita mai tinara. De data aceasta insa, actrita cu experienta reuseste sa zadarniceasca planurile tinerei. Razbunarea ei este cu atit mai savuroasa cu cit este fara mila si se produce pe scena, sub ochii spectatotilor care, in ciuda faptului ca nu realizeaza ce se petrece cu adevarat, sint plini de admiratie in fata vivacitatii divei.

http://en.wikipedia.org/wiki/Being_Julia

Nu insa intotdeauna cei amenintati reusesc sa se sustraga planurilor diabolice tesute cu atit de multa grija (as spune chiar cu cita finetze!)de cei doritori sa ajunga sus, cit mai sus…

Parasind lumea artistica, stiuta ca fiind o lume fara mila, unde « homo homini lupus est » e poate mai adevarat ca niciunde, iata o alta lume unde dorinta de a obtine ceva, de a urca in ierarhie ii face pe unii gata sa faca imposibilul : lumea noastra. In « Le couperet » (regia Costa Gavras, 2005), este vorba de Bruno Davert , cadru superieur intr-o fabrica de hirtie. Raminind somer, el este gata sa faca totul pentru a reobtine postul, chiar daca acest « totul » inseamna sa-i elimine (la popriu) pe ceilalti candidati. In final, obtine postul atit de mult dorit, trecind, literalmente, peste cadavre. In timp ce ia masa, fericit, cu noii sai colegi, la bar apare o tinara care il observa. Calma. Determinata. Fara scrupule. Cea care va urma…La suivante. Un film exceptional, savuros, dur in acelasi timp, care ne arata cu o luciditate cruda cinismul lumii in care traim.

http://en.wikipedia.org/wiki/Le_Couperet

Scena finala din filmul lui Costa Gavras este geamana cu cea din « All about Eve », in care Eve, in sfirsit in culmea gloriei, asa cum isi dorise cu ardoare, revine in camera de hotel, unde gaseste o tinara asteptind-o, o tinara, copia ei fidele, a ei, Eve de acum citeva luni, timida, serviabila, gata de orice pentru a multumi. Si pentru a parveni. Determinata. Fara scrupule. La suivante…

Cele trei filme de care am vorbit apartin unor epoci diferite, insa toate au la baza aceeasi idee: « Homo homini lupus est » si nu este aproape nimic de facut in privinta asta.

Gloria este trecatoare, exista mereu cineva care asteapta sa ia locul altcuiva. Istoria se repeta, iarasi si iarasi, si nimeni nu pare a trage invatatura. Trei filme de vazut, poate nu toate trei in aceeasi seara. Caci dezamagirea, dezgustul, amarul, trebuie dozate cu grija. Altfel, cum am mai putea continua sa traim in aceasta, oh, cit de cinica, cit de cruda lume…a noastra?…

"Ces morts qui se lèvent cherchent quelque chose. C’est une rencontre entre le présent et le passé. Il n’y a plus de différence entre les morts et les vivants. Ils représentent le souvenir, l’impossibilité de changer l’histoire. Ceux qui essayent échouent. L’histoire, le temps, nous rattraperont, et l’effort pour l’oublier, pour cacher cela, peut être traumatisant"

Roy Andersson, cineast suedez

Pot sa spun ca primele scene din film m-au lasat perplexa. Dadusem din intimplare peste el, cautind aiurea prin posturi. ‘Ce-i asta?’ ne-am spus amindoi intrigati si curiosi…ei,  uite, gasesti filme ‘altfel’ chiar si pe posturile TV (unele!). Curiozitatea a crescut, insa repede sentimentului bizar ce ne locuia i-a luat locul incintarea: scurta noastra experienta de cinefili ne spunea ca tocmai descopeream un film tulburator, comparabil cu cele ale lui Tarkovsky sau Bergman, si cu el, un cineast de geniu, Roy Andersson.

"Ma préoccupation était de montrer l’homme sous son vrai jour, avec sa vulnérabilité et sa profondeur. Et parfois, l’homme est ridicule lorsqu’il veut cacher ses faiblesses. Il pense qu’on ne peut pas voir qu’il est vulnérable. Mais il l’est!", spune cineastul intr-un interviu.

Apocaliptic, de un cinism crud, populat de morti-vii si de vii-morti, presarat de scene uneori sinistre alteori grotesti, filmului nu-i lipsesc scenele in care poezia atinge sublimul. Una din rarele de acest fel, fara doar si poate, insa tocmai prin aceasta cu atit mai puternica, este cea a corului din metrou.

“Cand mortii ne stau in fatza si ne urla :
Ati trecut !
Doar ingerii mai canta…”

(Mihai Sava ‘Cintecul celuilalt etaj’)

Iata Miracolul in care am incetat de mult a crede.

Scena din Sångar från andra våningen (Chansons du deuxième étage; Songs from the second floor)

Aveam 13 ani cind am citit ” Zbor deasupra unui cuib de cuci” de Ken Kesey. Liviu Martinescu, profesorul meu de engleza de atunci, obisnuia sa ne ne imprumute in mod regulat carti. De la el am avut-o si am citit-o. Ce am inteles eu atunci, la virsta aceea, nu stiu, dar la aceasta carte am tot revenit de-a lungul timpului. Daca ar fi sa ramin undeva pe o insula pustie (citeodata ma intreb daca nu cumva sint acolo de mult…) aceasta este una din cartile pe care le-as lua cu mine. Si daca as putea avea si filmul, cu atit mai mult…Toti am vazut ecranizarea cartii, facuta de Milos Forman, toti cunoastem performanta inegalabila a lui Jack Nicholson in rolul lui McMurphy. Eu am vazut filmul de cel putin 20 de ori, cred. E greu sa alegi scenele memorabile din film, caci filmul insusi este o scena memorabila, culminind, poate, cu cea din final. S-a vorbit mult despre simbolistica din acest film, si nu asta intentionez sa fac aici. Vreau doar sa va readuc in memorie una dintre scene: cea in care McMurphy imagineaza meciul de baseball. Este atit de convingator incit toti ceilalti ajung sa creada. De data aceasta, McMurphy a cistigat. “Votul” nu mai are nici o valoare, interdictia infirmierei-sefe dispare, sistemul opresiv cade. Caci libertatea exista, de fapt, in mintea fiecaruia, in noi, in imaginatia noastra. Si aceasta din urma a triumfat.

Cind am inceput acest blog am facut -o sub semnul acestui personaj, recunoscindu-ma in donquijoteasca lui indrazneala de a incerca ceva ce e sortit esecului de la bun inceput. Dar ce are a face! Nu poti sa vezi meciul, ti-l imaginezi. Nu poti ridica bazinul de ciment, macar incerci. Nu poti avea prieteni in carne si oase in jurul mesei tale, ei bine, creezi altii, imaginari, sau readuci in lumina umbra celor de departe, asteptind ziua in care si cei pe care ii astepti de multa vreme, si chiar si cei pe care nu-i mai astepti, vor vedea meciul in ecranul televizorului mort.

Cind David Lynch vorbeste despre a sa Ars Poetica, o face cu o simplitate tulburatoare. Cu eleganta si cu extrema generozitate. Lucrurile stau cam asa: facatorul de film e ca si pescarul care se duce in fiecare dimineata pe malul apei, cu undita pe umar, in speranta ca va reusi sa prinda pestele cel mare. Usor nu e. Ca sa dai de el, trebuie sa arunci undita adinc, acolo unde pestii cei mari sint pusi de cind nu se mai stie, de o mina nevazuta. Doar el, Pescarul cel Ales, poate ajunge sa-i prinda. Cu multa truda si poate, cu putin har. Trebuie sa-i prinda si sa-i arate lumii. Si aici vine greul: caci adusi la suprafata, pestii cei mari din adincuri se ascund privirilor de rind, sub diferite si inselatoare vesminte. Uneori vor sa sperie, se arata rai si cruzi, ucigasi satanici iesiti din Infern, alteori apar veseli, facind pe-a saltimbancii, ca sa nu mai stie nimeni de unde vin si ce sint ei cu adevarat. Si atunci, el, Pescarul cel Ales, trebuie sa-i imblinzeasca, cu maiestrie, si sa le puna un altfel de vesmint, care sa-i reveleze lumii cu tenebrele si luminile aduse de ei din adincuri. Cu toata Fumusetea lor.

Am vazut aseara Before night falls, filmul facut dupa romanul scriitorului cubanez Reinaldo Arena, Antes que anochezca. La un moment dat, in film, scriitorul spune, adresindu-se camerei,  publicului: “Care e diferenta intre comunism si capitalism? In comunism, daca ti se trage un picior in fund, trebuie sa aplauzi. In capitalism, ai dreptul sa strigi ca te doare.” Citeam deunazi pe un blog intrebarile naive ale unei adolescente in cautare de …raspunsuri. Nu-mi amintesc exact formularea, dar tinara se intreba ce stiu ei, tinerii generatiei noi, care nu au cunoscut de fapt comunismul, despre acea perioada…Si se intreba oarecum, daca nu o fi fost, poate, bine…

Ei bine, NU, nu a fost deloc bine. NIMIC nu poate fi bine intr-un regim care interzice dreptul la cuvint, la opinie, la replica, dreptul de afi tu insuti. Am vrut sa-i raspund tinerei adolescente sa citeasca “Fenomenul Pitesti”, si Wurnbrand, “Cu Dumnezeu in subterana”, si sa vada “4 luni, 3 saptamini si 2 zile”, filmul lui Mungiu…Ar fi un inceput in cautarea raspunsului, daca isi pune cu adevarat intrebarea. Daca vrea, cu adevart, sa afle…

Dar poate e mai comod sa uitam, nu-i asa? Ori sa ne spunem, ca, vezi Doamne, nu a fost CHIAR atit de rau, cum spun unii si altii.

Nu vreau sa vorbesc aici nici despre acea poveste de avort, nici despre cruzimea imaginilor (extrem de greu de suportat, intr-adevar), nici despre reusitele tehnice (exceptionale, dealtfel) ale acestui film. Vreau sa vorbesc despre ceea ce cred eu ca filmul acesta striga: sufletul amputat al unei natii intregi.

Minimalist, de un simbolism crud, am vazut filmul lui Cristian Mungiu ca fiind o teribila metafora a comunismului : un avorton de care poate ne-am debarasat, dar cu ce pret ?

Ultimul dialog din film ma obsedeaza prin sentinta pe care o pronunta : « L-ai ingropat ? » « Nu vreau sa mai vorbim niciodata despre asta ». This is the question: i-am ingropat oare? acei ani de  frica, de mizerie, de minciuna, de rusine… i-am ingropat cu adevarat? Au meritat oare sacrificiile, umilintele, dezumanizarea? Nu o vom sti niciodata, caci, dezabuzate, nici macar victimile nu mai vor sa vorbeasca despre asta. Si pe buna dreptate : ce ni se serveste in farfurie, dupa teribila incercare ? « Un pic de ficatel, niste rinichi, niste creier pané…” ce-o mai fi ramas de la ospatul nuntii. Acelasi meniu, doar sub o alta forma. Victimele, flaminde, stau deoparte, asteptind ramasitele, caci inca nu au dreptul sa participe la ospat. Chiar daca avortonul zace undeva intr-o ghena de gunoi, nu stim daca a disparut, caci  de ingropat nu l-am ingropat. Sintem insa atit de cufundati in « marea lehamite », incit nici nu ne mai putem uita unii in ochii celorlalti. Sau nu mai vrem. Privirile ni le intoarcem inspre cei ce asculta povestea noastra incredibila, ne lasam la judecata lor, intr-un dureros gest de resemnare: « Nu vreau sa mai vorbim niciodata despre asta ».

 Caci, la ce bun…