Waltz
O minunata poezie de Lorca, cantata de Cohen fiul, in limba poetului…
O minunata poezie de Lorca, cantata de Cohen fiul, in limba poetului…
Crezi c-am putea face dragoste cu luna?
Cearceafuri sa fie ca-n Marquez,
sa le stoarcem, rasucindu-le,
intr-un menaj a trois, unde sa uitam de Tzara,
Sa ne plimbam molcom, intre morminte,
cu mandria ca suntem vii,
si Parisul, sepultura din noi.
Lasa-ma sa te mai iubesc,
O data, o data, odata.
Ca-ntr-un vechi Zori Noi,
cu cravata albastra,
si-un pantalonel scurt,
strans pe cur si pe cuc.
Ce-am stiut noi?
Si ce-ar fi Romania pentru voi, dac-atzi pleca?
O Groapa?
Sau saptamana nebunilor?
Si daca atzi fi, ce-ar mai ramane din ultimul vals?
Mai invarte-ma, suferintza,
ca atunci cand scriam
cu litere mici, tremurande,
la vocea femeii iubite,
cu grija, sa nu piarda sperantza
ca viatza e faina.
Copiii au uitat romaneste…
Tarimul de vis, imparatia Craiesei Zapezilor, asa cum mi-am imaginat-o cindva, citind povestea lui Andersen, EXISTA!
Aseara am iesit in parc pe la 10.
Am inceput de vreo doua zile sa mergem la ski de fond.
O seara superba, -7 grade, frig doar atit cit trebuie obrajilor sa prinda o culoare rosie, sanatoasa. Nici o adiere de vint, doar ceva mai departe, zgomotul orasului. Paduricea, in schimb, era calma. Aleile luminate aveau ceva feeric. Si ne-am intilnit, din nou, cu vechile prietene, locatarele obisnuite ale parcului: caprioarele.

Le-am zarit cu greu, la inceput nu vedeam decit contururi negre desenate pe albul zapezii, insa bine ascunse de crengi. Nu s-au speriat de prezenta noastra, au continuat sa manince din frunzele uscate ale hatisurilor. Erau doar la un metru de noi si la alti citiva metri de sosea. Cit de ireala, si cit de fireasca in acelasi timp putea sa-mi para prezenta lor!
Cu cit inaintam mai mult in ritmul egal al skiurilor, cu atit o liniste impacata ma invaluia.

Simteam fericirea simpla de a fi afara, de a luneca pe skiuri printre copaci, in lumina difuza raspindita de felinarele de pe aleile ce inconjoara parcul. Nici un zgomot, in afara de cel al skiurilor, nici o prezenta in afara caprioarelor prea pasnice.
Luna se zarea si ea printre copaci, o luna noua, subtire si fragila, ca intr-o vedere de Craciun. Gindul imi era senin in ciuda tuturor nelinistilor, angoaselor ori disperarilor de peste zi. Gindul imi era linistit, si o parte din linistea aceea as fi vrut sa o pot darui si celor dragi, celor de departe, celor mihniti, ori tristi, ori doar resemnati.
Cuvintele prietenului Anatoli imi sunau in minte…
« Une étoile a sans doute encore de la lumière
Rien, rien n’est perdu »
Craciun fericit si plin de speranta familiilor noastre si tuturor prietenilor nostri, celor de aproape, dar mai ales celor de departe, si tuturor acelora care ne-au facut onoarea de a trece pe aici!
Vers les docks, où le poids et l’ennui
Me courbent le dos
Ils arrivent, le ventre alourdi de fruits,
Les bateaux
Ils viennent du bout du monde
Apportant avec eux des idées vagabondes
Aux reflets de ciel bleu, de mirages
Traînant un parfum poivré
De pays inconnus
Et d’éternels étés,
Où l’on vit presque nu,
Sur les plages
Moi qui n’ai connu, toute ma vie,
Que le ciel du nord
J’aimerais débarbouiller ce gris
En virant de bord
Emmenez-moi au bout de la terre
Emmenez-moi au pays des merveilles
Il me semble que la misère
Serait moins pénible au soleil
Dans les bars, à la tombée du jour,
Avec les marins
Quand on parle de filles et d’amour,
Un verre à la main
Je perds la notion des choses
Et soudain ma pensée m’enlève et me dépose
Un merveilleux été, sur la grève
Où je vois, tendant les bras,
L’amour qui, comme un fou, court au devant de moi
Et je me pends au cou de mon rêve
Quand les bars ferment, et que les marins
Rejoignent leurs bords
Moi je rêve encore jusqu’au matin,
Debout sur le port
Emmenez-moi au bout de la terre
Emmenez-moi au pays des merveilles
Il me semble que la misère
Serait moins pénible au soleil
Un beau jour, sur un raffiot craquant
De la coque au pont
Pour partir, je travaillerai dans
La soute à charbon
Prenant la route qui mène
A mes rêves d’enfant, sur des îles lointaines,
Où rien n’est important que de vivre
Où les filles alanguies
Vous ravissent le coeur en tressant, m’a-t-on dit
De ces colliers de fleurs qui enivrent
Je fuirai, laissant là mon passé,
Sans aucun remords
Sans bagage et le coeur libéré,
En chantant très fort
Emmenez-moi au bout de la terre
Emmenez-moi au pays des merveilles
Il me semble que la misère
Serait moins pénible au soleil
Emmenez-moi au bout de la terre
Emmenez-moi au pays des merveilles
Il me semble que la misère
Serait moins pénible au soleil
Un beau matin, je sais que je m’éveillerai,
Différemment de tous les autres jours,
Et mon coeur délivré enfin de notre amour
Et pourtant.. Et pourtant..
Sans un remords, sans un regret, je partirai
Loin devant moi, sans espoir de retour
Loin des yeux, loin du coeur,
J’oublierai pour toujours
Et ton corps, et tes bras, et ta voix,
Mon amour
Et pourtant..
Pourtant, je n’aime que toi
Et pourtant..
Pourtant, je n’aime que toi
Et pourtant..
Pourtant, je n’aime que toi
Et pourtant..
J’arracherai, sans une larme, sans un cri
Les liens secrets qui déchirent ma peau
Me libérant de toi pour trouver le repos
Et pourtant.. Et pourtant..
Je marcherais vers d’autres cieux, d’autres pays
En oubliant ta cruelle froideur
Les mains pleines d’amour,
J’offrirai au bonheur
Et les jours, et les nuits, et la vie
De mon coeur
Et pourtant..
Pourtant, je n’aime que toi
Et pourtant..
Pourtant, je n’aime que toi
Et pourtant..
Pourtant, je n’aime que toi
Et pourtant..
Il faudra bien que je retrouve ma raison
Mon insouciance, et mes élans de joie
Que je parte à jamais pour échapper à toi
Et pourtant.. Et pourtant..
Dans d’autres bras, quand j’oublierai jusqu’à ton nom
Quand je pourrai repenser l’avenir
Tu (ne) deviendras pour moi
Qu’un lointain souvenir
Quand mon mal, et ma peur et mes pleurs
Vont finir
Et pourtant..
Pourtant, je n’aime que toi
Et pourtant..
Pourtant, je n’aime que toi
Pourtant, pourtant, je n’aime que toi
Pourtant, pourtant, je n’aime que toi
Et pourtant..
Pourtant, je n’aime que toi
Et pourtant..
Mont Sutton, Québec, Canada, anul acesta, prin mai.
Pornim voiniceste, cu urcusuri …
…si coborisuri
Cararea…
O mica pauza pentru amintire.
Dora
Stefan
Am ajuns la piriu!
Ne oprim un pic la lac
Ne apropiem de virf
Panorama
Coborim
Vii?
Podetzul fara vames
Cararea pietroasa
Mont Orford, Québec, Canada
Algonquins Mountains, USA, 1559 m, cea mai mare altitudine pe care am facut-o.
SUS la 1559 de m, obosita dar incintata de performanta mea!
Incepe coborisul…
Era un tip modest.
N-avea, ca ambitie, decat cerul rosu,
Plin cu ozganieni.
Si sa-i cante tziganii,
cu feshteri batranitzi,
in coarde smerite,
impletite-ntr-un Pink Flyod cu erzatzuri uitate,
Omul roshu n-are nimic comunist.
Nimic nu e!
E doar firava noastra fire.
De oameni
de ne-purtatori de adevaruri.
De fete cu tzatze mari
Tipi cu abdominale d’infern.
Gi!
Eu n-am vorbit niciodata cu el.
Era un tip care lua tot spatiul,
Il confisca ca un clown zdruncinat de
Un Becket zalud, neverosimil in cuvintele lui,
Ingenunchiind la Mitropolie.
Crezand doar in nemasurata lui fortza,
de a vedea nebunia din noi
de-a fi singurul capabil sa ne spuna:
Suntetzi penibili!
Voi nu vedetzi ca doar traitzi?
slab sunt si frica asta nebuna.
cand eram eu mai mic,
tu m’as embarqué dans cette croisière,
si mi-ai zis ca vasul o sa se scufunde.
Drept privilegiu mi-ai dat sa nu shtiu ceasul cand drumurile apei vor fi adanci si tulburi.
M-ai lasat sa ma bucur de tzipatul strident al valurilor, si drumul stramb al albatrosilor.
Mi-am pus si eu, la randul meu, copiii in corabii, si i-am lasat sa planga in nostalgia ultimelor mangaieri.
Ce vrei sa fac in poezia asta?
Sunt un biet amnezic, care-a uitat de unde vine, si spre ce tzarm se duce,
Tot ce mai am cu mine e povestea ta…
Mai bine iti cant si eu, cu Cohen,
Hallelujah!
Mi-e o greata de nu pot s-o mai duc. Si nu pentru ca as fi mincat ceva stricat, ci pentru ca de vreo saptamina incoace am avut de-a face cu oameni stricati. Oameni stricati la suflet. Oameni care nu traiesc decit sa pacaleasca pe altii si sa obtina profit necinstit, nemuncit , nemeritat de pe urma natafletilor ca mine care inca mai cred in valori ca cinste, politete, respect si le mai si transmit si copiilor lor pe deasupra. Asta ca sa-i pregatim, nu-i asa, pentru viata, cu alte cuvinte ceea ce ii invatam, valorile la care tinem atita ii vor pregati pe copiii nostri sa ia suturi in fund. De la diversi mizerabili, care inca poate nu au terminat scoala primara, ori, si mai rau, de la niste nemerci cu scoala si cu o doza MARE de nesimtire. Combinatia perfecta sa te faca K.O. pe tine, biet inocent care mai crezi ca cinstea, respectul, munca, ori bunul simt se rasplatesc cu aceeasi moneda.
De azi dimineata ma indoiesc foarte tare ca le fac un bine copiilor mei invatindu-i respectul, bunul-simt, cinstea, politetea. Ca si cum astfel de valori ar face sa le creasca sansele de supravietuire intr-o lume de hoti si excroci, intr-o lume unde fiecare incearca sa te fure, de la omul de Neanderthal care iti repara nenorocitul de acoperis si pina la doamna sofisticata si surizatoare care iti ofera dobinzi la banca. Indiferent daca o fac cu manusi sau fara, ori daca folosesc crema sau nu, toti au acelasi scop final: sa te f__a in c_r. Voilà. Si ce e cel mai amuzant in toate astea? Ca esti la mina lor. Ca oricum te-ai intoarce, in orice pozitie ai sta, nu scapi!
Stitzi ce ar trebui sa-i invatam pe copiii nostri ca sa le dam o cit de mica sansa de supravietuire in fata hienelor care ii vor inconjura din toate partile incercind sa le fure si ultima urma de demnitate? Uite ASTA: