Primele minute ale scurtmetrajului provoaca un ris nebun…pentru ca incet-incet, un zimbet duios să ii ia locul…Noi, “vinovaţii fara vina”, copii plecaţi in cele patru zari, vă cerem, dragi părinti, iertare.
Exceptională Luminiţa Gheorghiu, atit de mare actriţă, reuşeşte să facă un rol mare chiar şi intr-un film mic (a se intelege, mai degraba, scurt).
Cele trei poeme filozofice pentru Sanda, de Constantin Noica…Le-am descoperit cind aveam vreo 17 ani, si parca ma revad la Bucuresti, citindu-le unei prietene, o fata pe care o cunoscusem acolo, la olimpiada nationala de latina…ma revad pe inserat, ascunsa privilor in ogiva unei ferestre vechi a liceului Iulia Hasdeu, unde eram cazati, citindu-i aceste poeme ale lui Noica… Vocea imi curgea atunci calda, si inexplicabil emotionata, adunind in inserare si imprejurul ferestrei alti liceeni, opriti sa asculte cuvintele magice, uitind pentru citeva clipe de regulile declinarii a treia… De unde sa stiu ca intr-un anume fel, imi citeam destinul. De altfel, nu am mai revazut-o niciodata pe fata aceea.
Am gasit aceasta inregistrare pe Youtube (e impresionant ce poti gasi pe Youtube!…) si vocea lui Noica (pe care nu o cunosteam si pe care mi-o inchipuiam altfel, mai blinda poate si mai catifelata), recitand primul poem, imi pare austera si neiertatoare, apasind pe cuvinte cu neclintirea unui judecator a Lumii de apoi. Cuvintele poemului devin aspre, cazind greu, ca niste pietre pe o lespede de marmura. Sunetul casant al vocii, apasind pe fiecare silaba, contrasteaza puternic cu seninatatea poemului ce invita la regasire. Cu toate astea, ma bucur ca l-am gasit, chiar si in aceasta forma audio. Eu cautam textul pe Internet, cautam cuvintele, as fi vrut sa mi-l mai recitesc eu insami macar o data, sa reascult cuvintele intelepte indulcite de o voce mai iertatoare, vocea celui plecat, a celui ce ar vrea sa se adune, insa nu mai stie cind, si nici unde, si nici cu cine…
Ieri s-au implinit 23 de ani de cind a murit tatal meu. E mult 23 de ani. Uitzi… ieri, de exemplu, am uitat ca e 4 ianuarie, mi-am adus aminte astazi. Uitzi multe…uitzi cum arata, uitzi sunetul vocii, uitzi culoarea ochilor. Se uita multe. Ramin frinturi de amintiri, prea vagi si prea indepartate ca sa-tzi mai scurga vreo lacrima. De mult nu am mai plins de dorul lui tata. A fost atit de putin prezent in viata mea, incit m-am obisnuit cu acest gol, cred, inainte sa moara.
Ceva, insa, imi amintesc bine de tot : ultima data cind l-am vazut in viata. Pleca la parintii lui. Ai mei, din pacate, nu mai erau impreuna. Tata venise sa ma vada si acum pleca. Nu stiam ca peste citeva luni nu va mai fi. Insa tristetea ce am simtit-o atunci, uitindu-ma cum urca in autobuzul ce trebuia sa-l duca la gara, nu o voi uita niciodata. Tin bine minte ca i-am spus mamei mele, care incerca sa ma linisteasca, ca « mi-e tare urit ». Simteam un gol amarnic, in cele mai adinci unghere ale sufletului. Nu ma inselam: simteam pustiul mortii, il simteam fara sa stiu ce e, dar stiind ca e ceva rau, ceva ce ma intrista mult peste puterile mele. Ceva ce ma facea sa-mi fie … « tare urit »…
Tatal meu, Truta Stefan, s-a stins din viata pe 4 ianuarie 1987.
Tatal lui Mihai, Nicolae Sava, s-a stins din viata pe 5 ianuarie 1993.
Au fost oameni deosebiti, parinti minunati, si au plecat prea repede, lasind un gol imens in sufletele noastre.
Dumnezeu sa-i odihneasca in pace!
Pentru tatal meu, un impatimit de Julio Iglesias (de cite ori nu i-am spus ca e plictisitor acest Julio Iglesias si ca nu pricep ce-i place…), Me olvidé de vivir (Am uitat sa traiesc…)
Pentru tatal lui Mihai, piesa lui preferata, pe care a ascultat-o atit, incit spunea ca se tocise discul…”El condor passa” (Zborul condorului) in interpretarea trupei “Los Calchakis”
Ne lipsiti atit de mult…cit nu se poate spune in cuvinte.
Anul acesta a fost al doilea an in care copiii nostri, Stefan si Dora, au umblat cu colinda, impreuna cu alti copii romani. Copiii se pregatesc cu doua saptamini inainte, si apoi merg din casa in casa, colindind si aducind bucurie familiilor lor. E impresionant sa-i vezi cu cit suflet participa, de la cei mai mici, cei de virsta gradinitei, pina la cei mai mari, adolescentii. Toti foarte frumosi, unii in costumele traditionale, aduse din tara si pastrate cu grija pentru acest moment al anului. Le multumim ca ne-au cinstit casa si ii asteptam si la anul!
Da rusii istia nu-s buni ;) ?
Iata ca Stefu vine cu Bramhs-ul ei preferat, si cu interpretul preferat, David Garrett, sperind ca o sa va placa si voua!
Voua, prieteni de departe ce ne insotiti de la inceput in aceasta aventura a incercarilor noastre nelasind niciodata scaunele voastre goale, cu multumiri!
Voua, prieteni vechi si regasiti, iesiti din umbra, si desigur, NESCHIMBATI, cu speranta ca veti ramine cu noi pentru multa vreme!
Voua, prieteni de aici, mereu dragi sufletului nostru!
Voua, prieteni timizi ori miniosi, cu dragostea care ramine in sufletul mamei dupa ce isi cearta copilul!
Celor ce si-au ocupat scaunul, ne-ati facut o mare bucurie! Celor ce nu au facut-o inca, indrazniti! Chiar si numai sa vedeti ce-ar fi, daca…
- Mai adu cateva scaune pe blog.
- Pai pentru cine?
- Ei, or sa vina, itzi spun eu ca or sa vina.
- Or sa vina si ei?
- Da mai, or sa vina, stai linistit.
- Pai n-am mai vorbit de mult cu ei, nu cred ca mai vor sa vina.
- Vor veni, numai ca ar mai trebui cateva scaune, sa aibe loc.
- Ok, uite am mai adus doua scaune.
- Pai numai doua?
- Dar cate?
- Pai trei. Sau patru, sau cinci, nu mai stiu…
- Mie mi-a zis cineva, cand eram mai mic, ca de fapt scaunele sunt ingeri.
- Cum ingeri?
- Da, sunt in al saptelea cer, si ne privesc.
- Pai si de ce nu zic nimic?
- Ne asteapta.
- Si ei stiu ce facem, ce gandim?
- Da mai, stiu tot.
- Poate e mai bine sa nu mai zicem nimic. Sa facem un post al tacerii. Ca Ezra Pound. Doi ani sa nu mai vorbim nimic.
- Dar cand vine imparatul luminii?
- Nu mai tzin minte. Parca la sfarsit.
- Pai sa-l asteptam.
- Shhhutt…
Mă plimbam aseară cu absolutul nostru istoric, lumina era puţin piezişă, glasul stins, trecut printr-o sită de vată de sticlă. Am mai prins doar sfârşitul brutal, fiule, ăsta-i secretul vieţii şi al morţii… Şi-am rămas cumva suspendat de firul direct, preţ de-o bătaie de aripă stângă. După care s-a rupt: eram în tunelul cu cifre, laminate-n vitraliu. Mergeam timid, luptându-mi gândul să descifreze şarada. Mă opreşte atunci bătrânul pădurar: nimic nu-i pierdut. Coboară din minte spre inimă, în târşetea drumului ăsta, a mai rămas poezia.
O prietena draga mi-a scris, ca raspuns la ce incercam noi sa facem pe acest blog:
“Se pare ca incercam toti sa ne redefinim si sa ne regasim dupa tumultul prin care am trecut de cind am venit aici. Dumnezeu sa ne ajute!”
Cuvintele ei m-au facut sa-mi pun din nou intrebarea: de ce facem asta? De ce facem publice gindurile, trairile noastre, chiar cu riscul de a nu fi intelesi sau de a fi intelesi gresit? Sa fie o incercare de redefinire ori de regasire? Cred ca da, cel putin in parte. Sa aibe asta legatura cu faptul ca la un moment dat am hotarit sa emigram? Ca ne-am trezit singuri intr-o lume straina in care a trebuit sa invatam sa traim? Ca invatatura asta a lasat poate urme? A facut sa nu mai stim exact unde se afla “acasa”, a distrus prietenii, a schimbat ceva in noi, ne-a facut pe unii mai puternici, pe altii mai slabi, pe unii mai tristi si pe altii mai intelepti? Cine poate sti? Daca tragem o linie, oare suma va fi avind un ”+” sau un ”-” in fata ei? Cu siguranta ca majoritatea dintre noi, cei rupti de tara, ne-am schimbat facind pasul acesta, fiind nevoiti sa ne traim viata departe de radacini. Unii ne-am schimbat fara sa ne dam seama, dintr-un instinct de supravietuire, altii cu buna stiinta, poate din orgoliu. Unii continuam sa ne intrebam, mai ales noptile, cind sintem, nu-i asa, sinceri cu noi insine, daca pasul facut a fost unul bun, daca hotarirea luata atunci a meritat sacrificiul, tumultul, cum spunea prietena mea. Pentru unii poate ca da, pentru altii cu siguranta nu. Citiva poate inca mai cauta raspunsul la aceasta intrebare, daca si-au pus-o vreodata. Pentru unii exista regrete, pentru altii multumire. Poate ca pentru nimeni nu este alb ori negru, si probabil niciodata nu va fi.
De aceea continuam sa ne punem intrebari, de aceea scriem pe un blog, de aceea ne bucuram cind prieteni dragi ne (re)gasesc si ne ajuta sa aflam macar o parte a raspunsului pierdut ori nestiut, cine mai stie…
E o zi din acelea greu de suportat, caci de cind ma stiu nu am stiut ce sa fac in astfel de zile ploioase care ma indeamna sa caut pe cineva caruia sa pot vorbi, care sa ma ajute sa ies din frigul lor crud. Imi amintesc de astfel de zile din adolescentza mea, au avut dintotdeauna acelasi efect devastator: o tristete imensa, fara leac, care nu trecea decit odata cu ploaia, ca sa revina odata cu ea. Nici atunci si nici acum nu am reusit sa gasesc solutia miracol contra acestui teribil “mal de vivre” pe care mi-l da dintotdeauna ploaia. E ca si cum o lume ar plinge si s-ar plinge pe sine, intr-o nemaipomenita dereglare de serotonina. Atunci fugeam pe la prieteni, cautind dezlegare in fumul tigarilor, in fata unei cesti de cafea. Nu era decit o amanare…caci teribila tristete adusa de ploi a revenit mereu. Acum stiu ca face parte din viata mea, din mine, si o las acolo, o tolerez, caci stiu ca va trece…, nu in fumul tzigarilor, ca altadata, ci in invaluirea unei priviri pline de iubire si in mingiierea unor minutze mici.