Nu m-a luat dintr-o data, toata noatea de duminica spre luni n-am lipit geana de geana de durere. M-am tot zvrircolit doftoricindu-ma cu ce am putut gasi prin farmacia casei…Spre dimineata am reusit chiar sa adorm, si dupa-amiaza am ajuns chiar ( ce fata constiincioasa am devenit !) la cursul de luni. Durerea a lovit insa puternic luni seara cind, prabusita linga pat, am urlat ragusit ca trebuie sa ajung la spital. Durerea se latzea rinjind ca o urita spre spate si spre ficat, dindu-mi o senzatie puternica de voma si acoperindu-mi trupul chinuit de o sudoare rece care nu anunta nimic bun.
(…) NU!, nu puteam crede ca semaforul de care ne apropiem e chiar rosu. Clipele deveneau ore si imi venea sa musc din scaunul pe care nu puteam sta nicicum. Inima imi batea accelerat, ca o vrabie speriata, si chiar nu stiam ce se va intimpla cu mine in urmatoarele minute, iar omul meu, speriat linga mine, incerca sa-si infringa instinctul de a trece cu masina pe rosu. Am ajuns la spital dupa vreo citeva minute ce mi s-au parut o eternite, intr-o stare de durere si de panica extreme, si de aceea poate lentoarea infirmierului care a venit sa ma intrebe « C’est quoi le probleme ? » m-a facut sa panic si mai tare. Nimic din ce vedeam nu semana cu ceea ce se intinpla in E.R. ori « Gray’s anatomy » cind apare un om suferind la urgenta : cel putin trei medici vin si se agita in jurul lui, unul ii asculta inima, altul ii ia pulsul, altul se intreaba ce-o fi…In spitalul REAL unde ajunsesem eu, omuletii in alb se miscau extrem de incet,parca in reluare, ca si cum totul s-ar fi intimplat intr-o alta dimensiune temporala. Mai mult, deschiderea dosarului la urgenta nu mi se parea deloc ceva …urgent, fata de durerea care ma taia acum din toate partile, de-mi venea sa-l trimit undeva, in limba stramosilor sai, pe infirmierul iritat ca nu stau…linistita ca sa-mi poata lua tensiunea. Cum timpul le rezolva pe toate, in asteptarea morfinei care nu mai venea, criza a trecut, in cele din urma, de la sine. « ça doit être des pierres au foie ». Da, ei, cine mai stie, oricum, fericirea de a nu mai simti durerea mi-a atenuat orice alta neliniste. Am ramas cu toate astea la spital in noaptea aceea . « je veux pas que vous commenciez a gigoter chez vous , Madame… » Non, moi non plus…
(…)Sint pe un pat, undeva pe culoar, incercind sa dorm. Si chiar am reusit, pina pe la 6 dimineata cind durerea a revenit pe neasteptate, furioasa si nebuna…si de data asta fara morfina nu s-a mai dus. Intinsa in pat, gust cu voluptate starea de bine data de drog. Ma simt fericita la gindul ca nu mai simt durerea si ma string in mine, ma invelesc cu cerceaful ce miroase puternic a dezinfectant. Pleoapele imi sint grele si o amorteala imi invaluie trupul. Pentru prima oara de cind am pasit pragul spitalului ma simt in siguranta. Corpul imi este suficient de amortit ca sa nu mai simta aproape nimic si fara sa stiu cind, adorm.
(…) « Madame, je suis le docteur…. Comment vous sentez-vous Madame ? » Uf, de ce ma trezeste, mi-era bine…sa ma lase sa dorm, vreau doar sa dorm…ma simt bine, vreau doar sa dorm…Nu mi-e dat, o infirmiera vine sa ma duca la ecograf. Supozitia de luni seara se confirma : pietre la vezica biliara. « Madame, le chirurgien viendra vous voir. Vous allez rester à jeun ». Oh, da, uitasem, nu mai mincasem nimic de ieri. E trecut de amiaza. Il astept acum pe chirurg. Mi-e deja dor de amorteala data de morfina si frica de o alta criza ma cuprinde din nou. Sper ca va veni repede, chirurgul acela… Sint inca pe culoar. La dreapta mea e farmacia spitalului. In fatza mea o femeie care se vaita intruna unui sot dezabuzat. A cita oara o fi venind pe aici, ma intreb, are aerul de a cunoaste locurile. Li se aduce mincarea. Eu nu am dreptul. Il astept inca pe chirurg. Adorm din nou…
(…) « Madame , je suis le chirurgien. Parlez-moi de votre problème » Bon, je lui parle, ii povestesc crizele, si chiar are aerul de a ma asculta cu atentie. « On va vous opérer ce soir ou demain. Les crises sont trop fortes et trop rapprochées… » Ii vad buzele care continua sa se miste, insa eu nu mai aud nimic dupa cuvintul "operatie". Nu retin nici macar numele doctorului. In seara asta sau miine… « Faut rester à jeun ». De parca mi-ar arde de mincare…
(…)A fost a doua zi dimineata. Cezarienele au prioritate in orice spital, e de inteles. Frica. Frica de anestezie, frica de complicatii, de riscuri, de mai stiu eu ce. Frica ce o ascunzi rizind prosteste de cipilica sterila pe care ti-o pun pe cap ori de faptul ca esti gol golutz sub cearceaf. Rizi ca sa nu arati cit de vulnerabil, cit de mic si cit de neajutorat te simti. In sala de operatie e frig. Omul meu drag a ramas undeva in urma. Mi-a zimbit si mi-a strins mina, « o sa fie bine ». Ii vad nelinistea din ochi si incerc sa nu pling, ca sa nu-l nelinistesc si mai tare. « O sa fie bine »…
(…)Oxigenul ce iese din masca pe care infirmiera mi-o apropie de fatza e proaspat ca aerul de munte. Il respir cu pofta si apuc sa clipesc de doua ori, apoi adorm. Intru in lumea viselor, stiu ca am visat in tot timpul acela, insa nu imi amintesc ce.
(…)« Stefuu »…Deschid ochii cu greu, aud vocea care imi striga numele, e a omului meu care se itzeste de dupa usa incercind sa se strecoare pe linga infirmierele intransigente: « Monsieur, on vous l’a dit, vous n’avez pas le droit d’entrer ici… » Apoi vocea infirmierei « Reveillez vous, Madame, l’operation est finie, vous êtes à la sale de réveil ». Asa repede, imi spun…Aflu apoi ca durase patru ore si inca citeva am mai stat la reanimare. Pentru mine au fost citeva minute. Se terminase cu bine, asa cum ne-am spus inainte stringindu-ne tare de tot miinile unul altuia.
(…)Sint acasa. Recuperez extrem de repede. Dupa doua zile doar, ma pot ridica din pat fara ajutor. Pot minca orice, insa cu masura. Timpul are rabdare cu mine, in sfirsit. Si asta e bine, chiar daca a fost nevoie sa trec prin toate astea ca sa obtin un ragaz. C’est apprécié quand même. Je vous embrasse!
