Pustiu
Trist ca-n taciune, sleit de povara lui insusi
Se stinge-n bruma de toamna…
Voievod las si meschin
Nedormind dor de vise pagane,
Lasa-ma sa-mi mai trec mana cruda pe pantecul tau vestejit,
Si sa strig spre iertarea pacatelor toate…
Doamne ia-mi durerea de vita belciuga,
Si uita-ma-n coltzul meu sumbru, de nerostita manie.
Cate vietzi crezi c-am mai putea trai
Cu inima-nmuiata in posmagii de pasla,
Visand spre un mal neumblat
Chilia ultimului sihastru…
Cu cine sa-ntingem pogacea de taina,
Cand urmele-s Una pe dîra de suflet ?
Cand o sa trec, o sa iau si iubirea ?
Ori patemile raman ca o mana ne-ngropata de zgura ?
May 23rd, 2008 at 11:54 am
Excelent poet esti, Mihai!
Cu reala placere te citim!
Les Agachi
May 24th, 2008 at 11:52 am
Andreea,
sunt realmente coplesit de comentariul tau. Merci.
Cum in poezii incerc sa vorbesc, printre altele, de dorul de tzara sau de pierderea credintzei, am avut o retzinere in a le impartasi… Shtefana e de vina
May 25th, 2008 at 7:26 am
Asa e Mihai, si eu am aceleasi sentimente ca si tine. Am realizat ce rau imens e pierderea credintei. Lumea asta agitata te “fura” si te amageste cu efemerul ei. Traiesti doar in exterior si descoperi ca fugi de tine insuti pentru ca nu te mai cunosti pe tine…sau nu te mai recunosti.