"si iata ca vremea trece si iubirea devine un fel de igiena, dimineata, odata cu spalatul pe dinti, “te iubesc”, apoi, mai incolo, la despartire, apoi seara, la culcare… Imbratisarea de rigoare, apoi, repede, la nani, si miine e o zi, o luam de la capat…"  

Mi-am spus de multe ori si eu acelasi lucru, Andreea, poate doar cu alte cuvinte. Cred ca asa poate parea, iubirea se poate arata sub acest chip, in rutina de zi cu zi.  Si totusi… Dincolo de masca aceasta fada, igienica, cum spui, ramine adevarata iubire, cea care ne face sa ne ridicam din pat la cel mai mic zgomot care vine din camera copiilor, cea care ne face sa ne trezim cu o ora mai devreme ca sa pregatim pachetele cu mincare, cea care ne da puterea sa continuam acest "tourbillon" in care avem impresia ca sintem prinsi fara voia noastra. Viata, mi-a spus mie cineva, e ca apa. Ea prinde forma vasului in care o pui. Daca vasul are o forma frumoasa, lina, imbietoare, asa va deveni si lichidul din interiorul ei. Daca, dimpotriva, vasul e colturos, urit, murdar, apa va deveni tulbure, si nimeni nu va mai putea sa-si potoleasca setea cu ea.

Noua ne-a fost data puterea, cred, de a alege vasul, de a-l modela. Desigur, gindul ca vasul  se va sparge intr-o zi, fara ca noi sa putem schimba aceasta, ne urmareste, infricosindu-ne.  Depinde insa de noi daca cineva va aduna cioburile si le va pastra undeva, intr-un loc drag al sufletului sau daca le va arunca intr-un cos de gunoi, prada uitarii.

De aceea, chiar daca nu  depinde de noi cum arata iubirea, cred ca numai de noi depinde ce ESTE iubirea. Acel "te iubesc" e spus poate in fuga, sub presiunea zilei care incepe, cu toate problemele si stresul ei, dar cel care o spune stie ca e pornit din profunzimea sufletului, acolo unde nimic din uriciunea rutinei nu poate ajunge. Chiar daca imbratisarea e data seara cu oboseala si cu un "uf, in sfirsit, s-au culcat, am si eu citeva minute pentru mine…", asta nu ne impiedica sa simtim de fiecare data aceeasi fericire imensa ca sint acolo, puii, in patuceanele lor, mirosind proaspat, in siguranta si fericiti ca ne stiu aproape.

Cit despre iubirea pentru celalalt, ea se afla undeva "intre Parisul frivol si impachetatul de rufe", cum spunea Mihai intr-o poezie. Adica peste tot. Intr-o alta forma, poate, dar aceeasi ca la inceput. Doar ca mai puternica. E iubirea care mingiie, care asculta, care sprijina, care admira, care iarta. E iubirea care singura are puterea sa alunge, noptile, frica de moarte. E iubirea care ne cunoaste si ne vegheaza, uneori pina in clipele din urma, cind vasul se sparge. E iubirea care va culege, cu grija, cioburile. Don Juan poate ramine idealul amantului perfect, doar ca el nu a cunoscut, de fapt, femeia, pentru ca mereu pleaca prea repede. Cel care o cunoaste este Don Octavio, caci el ramine. Ramine linga aceeasi femeie pe care o iubeste de 32 de ani. Aceeasi femeie care acum e batrina, are riduri si fire de par alb, si ia calciu, preventiv, contra osteosporozei. 

Faptul ca raminem, ca ramine, in ciuda a tot ce sta impotriva, poate ca asta este iubirea.