Stau intr-o cafenea si sorb linistita dintr-un cappuccino. Sint in Saint-Lambert, un mic orasel de « banlieu », iar cafeneaua e tinuta « de toute evidence » de o familie de italieni. « Café Triesta » e cocheta, mese mici, majoritatea clientilor pensionari. Au iesit probabil la o plimbare si s-au oprit sa-si bea cafeaua si sa ia micul dejun. Ma uit la fetzele lor : linistite, senine, impacate… « paisibles », desigur, e cuvintul care imi vine in minte. Ma intreb, in acelasi timp, daca asa vor arata si batrinetile mele…Probabil ca da, imi spun, daca voi ajunge pina atunci.
Imi vin in minte rindurile amare scrise de o prietena, pe blog, despre batrinii Romaniei…Imi vin in minte si conversatiile telefonice pe care le am, saptaminal, cu mama si matusa mea, ramase acasa : ceea ce imi impartasesc ele de fiecare data e departe de linistea si seninatatea batrinilor din fata mea. « Noroc ca ati plecat, mama, ca nu stiu ce ati fi facut aici!… ». Da stiu, noroc ca am plecat, altfel ce ar fi facut ele acolo, cu pensiile lor de mizerie…In fine…Citesc rindurilor unora si altora care au plecat si care simt, ca si mine, ca nu se mai pot intoarce, ca ceva in mintea nostra e rupt pentru totdeauna. Sigur, cu sufletul e altceva. Dar si boala sufletului are leac. Ca orice pe lumea asta, imi spun, sorbind ultima picatura de cappucino.
Ma ridic, platesc, si ies. Pe strazi, aceeasi pace, acelasi calm, aceeasi bunastare. Totul pare foarte simplu aici, totul pare foarte complicat, chiar imposibil, acolo. Refuz sa ma mai intreb de ce.
E cald si umed. In aer se simte furtuna.